In piept cu muntii... Musala

A trecut ceva vreme de cand n-am mai apucat sa urc un varf de munte "ca la carte". Imi lipseau acele fortari la care te indeamna o asemenea aventura; nu mai spun aici de serile petrecute la cabana in compania unor vechi prieteni - gasca EcoXtrem.
Despre ce e vorba mai exact ? Escaladarea celui mai inalt varf din peninsula Balcani, Musala (2.925 m), situat in sud-vestul Bulgariei, tara vecina si prietena specializata in verdeturi, muraturi si turism de o calitate mult mai buna decat la noi (da, imi pare rau s-o afirm, dar asa e). Sa nu ne precipitam totusi si sa spunem ca toate sunt bune si frumoase acolo, ca drumurile lor parca sunt si mai explodate decat ale noastre, iar peisajele citadine lasa mult de dorit - cel putin ce-am vazut din drum.
Clubul montan EcoXtrem a stabilit pentru iesirea din luna februarie 2012 aceasta expeditie transfrontaliera, o intreprindere de laudat, dat fiind faptul ca nu prea multe cluburi montane de la noi din tara organizeaza asa ceva. Vestea ca se va face aceasta expeditie am auzit-o din gura domnului Dan Coman, instructor in cadrul clubului montan, la sedinta in care am avut onoarea sa-mi prezint impresiile de calatorie culese din indepartata Indie (16 ianuarie). In momentul in care am auzit propunerea, am fost atras imediat de idee si m-am inscris pe lista de doritori. Intre timp, reintalnindu-ma cu un fost coleg de liceu, Vali, l-am atras si pe el in cadrul acestei expeditii, el fiind de un mare ajutor dat fiind faptul ca a fost dispus sa vina cu masina personala scutindu-ne astfel de o supraaglomerare in masinile disponibile. Desi a facut niste fite din ambreiaj, Loganul lui ne-a dus si ne-a adus teferi, asa ca toata stima.
Revenind la expeditie, vineri dimineata ne-am intalnit la Horoscop toate cele 4 masini si cei 17 viteji (dintre care 3 de sex feminin) pe la ora 5 dimineata, adormiti, dar cu chef de duca. Si de duca a fost... Am reusit sa ne urnim din loc undeva pe la 05:30-06:00, dupa care am trecut "Podul Prieteniei" pe la Giurgiu, iar la un 07:30 postam pe facebook in lipsa de altceva mai bun de facut - asteptam o masina intarziata care s-a oprit la Giurgiu sa mai faca niste cumparaturi/schimburi valutare. La noi in benzinarie (Petrol), pe langa wirelessul gratuit, se mai gasea si un taximetristo-bisnitar dispus imediat sa ne schimbe niste bani la un curs relativ mai bun decat la ghisee, iar cativa calatori din celelalte masini au trecut la fapte si au ilegalizat-o acolo, pe marginea drumului. Noi nu ne-am grabit sa ne preschimbam leii nostri pe levele lor si am decis sa asteptam un bancomat decent la care sa ne punem in functiune "plasticele".
Peisajul din Bulgaria se aseamana pe alocuri cu plaiurile mioritice, cu dealuri si coline destul de dragute, iar pe o pajiste de pe partea noastra am zarit la un moment dat si o vulpe care cauta ceva de mancare. Am asteptat sa vad daca se arata si niste caprioare sau iepuri, dar singurele "gazele" erau prin parcarile de tiruri de la marginea oraselor. Deci ca la noi...
Bulgarii au niste restrictii foarte dubioase pe autostrada, pentru ca aproape la fiecare kilometru aveai o reducere de viteza la 90, la 70, iar la tuneluri musai reduceai. Nu zic ca e un lucru rau, dar (cum vorbeam si cu Vali) in loc sa puna semne de genul "reduceti viteza ca sunt denivelari" poate ar fi mai bine sa indrepte calea de rulare. In fine, stai cu ochii in patru sa nu te prinda radaru' si i-o dai inainte in treaba ta.
Inainte de a ajunge la Borovec am oprit la un hypermarket pentru a ne suplimenta rezervele de alimente (la unii inexistente) si am constatat ca mancarea la ei e mult mai ieftina decat la noi. Sa tot vii la cumparaturi prin Bulgaria, nu alta.
La Borovec am parcat cu chiu cu vai masinile la un hotel (greu sa gasesti loc de parcare intr-o statiune montana), dupa care ne-am echipat si fuga la telegondola. La faza asta deja incepeam sa-mi pun niste intrebari in legatura cu legitimitatea escaladarii acestui munte. Din moment ce pornesti urcusul cu gondola parca nu mai e aceeasi satisfactie. E un ajutor oarecum necuvenit, care stirbeste din satisfactia cuceririi... Mi-am dat seama
dupa ce am parcurs prima jumatate de drum cu gondola ca daca era sa ne apucam de urcat pe jos ne-ar fi trebuit cel putin 5 zile dus-intors, zona alpina care ne interesa pe noi fiind la o diferenta de nivel de vreo 1.000 m. Oricum, ce avea sa urmeze mi-a satisfacut nevoia de provocare.
Dupa ce am ajuns la capatul gondolei, ne-am pus pe dat din bete si am taiat valea pana la cabana Musala, 2.389 m. Vremea era superba, cu soare pe creste, zapada numai buna de mers, in care nu te afundai pana la genunchi, iar sosirea la cabana a fost intampinata de catre unii dintre noi cu un sunet de clopot. Nu stiu daca intentionat sau nu, cabanierul a montat inaintea intrarii un mare clopot care, daca nu erai atent, il faceai sa rasune impreuna cu calota craniana personala. Se putea ajunge la respectivul clopot cu capul pentru ca zapada a creat o ridicatura care ducea pasii celor care doreau sa intre in cabana fix prin dreptul lui. Dan a patit-o de mai multe ori (chiar si cu capul gol) - eu am avut noroc si am nimerit-o doar de doua ori, de fiecare data cu gluga, deci am mai amortizat putin.
Cabana e foarte draguta, cu mult peste ce gasesti la noi prin unele locuri. In primul rand, aveai curent electric de la generator, televiziune prin cablu (care statea mai tot timpul pe un post de muzica bulgaresc - la ei toate melodiile sunau ca niste manele), saltele relaxa, paturi, termopane... se poate spune chiar lux. Bine, avantajul lor e ca acolo se poate ajunge vara si cu o masina mai rasarita, deci au din start un punct in plus la capitolul aprovizionare. In rest, preturile sunt "de cabana", cu o bere la 0,5 costand 4 leva (aproximativ 8,5 RON), un ceai 1 leva, cafeaua parca 2 leva samd.

Dupa o zi atat de frumoasa, ne asteptam ca a doua zi sa avem parte de un varf in toata splendoarea lui. Drept urmare, ne-am pus seara pe cantat, ceva povestiri, dupa care la somn - trezitul era dis-de-dimineata.
A doua zi am ridicat capul de pe perna si am vazut pe geam o ceatza de nu intrezaream nimic la mai mult de 50 m. In plus, ca si cum asta nu ar fi fost de ajuns, batea un vant care te ingheta pe loc. Am decis pana la urma sa urcam si asa in speranta ca poate pana sus se mai rasfira norii. Din punctul meu de vedere, asta a fost cea mai buna alegere posibila. Nu doar ca mi-am adus aminte cum e sa mergi pe munte in adevaratul sens al cuvantului, dar am avut parte si de o ascensiune care m-a facut sa ma bucur ca n-am ales sa stau la adapostul caldut al cabanei. Poate suna ciudat pentru unii, dar provocarea acelor urgii ale naturii mi-a umplut sufletul de bucurie si am simtit, din nou, ca aici e vorba de o confruntare simpla si directa cu natura. Cand vrei sa-i patrunzi tainele sau cand vrei s-o invingi, nu trebuie decat sa te iei in piept cu ea, iar in dimineata zilei de sambata am simtit toate betzele in roate posibile. Incepand cu primii pasi de la cabana, vantul ne adia usor, iar zapada ne primea cu drag picioarele uneori pana la coapsa, de unde te chinuiai sa-ti revii din nou la mersul biped (+ bete de trekking). Cu cat urcam mai sus, cu atat vantul se intetzea mai mult, iar bucatile de zapada spulberate iti piscau fatza ca niste mii de ace. Nici la adapostul ochelarilor polarizatori nu te puteai simti sigur, pentru ca particulele se insinuau pe te-miri-unde si tot ajungeau sa se depuna pe interiorul lentilei impreuna cu aburul care-ti mai scapa pe gura. La un moment dat nu stiam daca sa renunt la ochelari si sa merg fara, pentru ca nu mai vedeam aproape nimic prin ei, dar in secunda 2 dupa ce i-am dat jos am simtit o si mai mare biciuire a pleoapelor, asa ca i-am pus imediat la loc pe nas. Vantul iti ridica uneori betzele din locul in care voiai sa le infigi si le ducea cativa centimetri mai incolo, iar tu trebuia sa contrabalansezi aplecandu-te contrar directiei lui. Fiecare pas era la limita sigurantei, dar si daca era sa cazi nu trebuia sa te pierzi cu firea. Mai erau cativa bolovani in care te puteai opri pana-n prapastie. Evident, prapastia nu se vedea, ci doar vedeam ca la un moment dat povarnishul e prea abrupt ca sa spui ca mai continua cu un platou. Pe traseu se gaseau stalpi metalici legati intre ei cu cabluri de sustinere, asa ca te mai puteai ajuta pe alocuri in ei, dar mersul pe langa cabluri implica si o infigere mai adanca a bocancilor, asa ca nu stiai daca sa alegi siguranta cablului sau siguranta betzelor tale. In unele locuri poteca se subtia pana la latimea unui singur om, iar acolo se vedea ca in jos primii 5 m sunt numai inceputul...
Nu pot sa zic ca mi-a fost usor, dar satisfactia ca lupt cu mine pentru a atinge un scop relativ tangibil (nu e cea mai mare grozavie asta) imi dadea parca un imbold in plus. La un moment dat, aproape de varf, vad in capatul cablului o silueta de barbat, dar n-am distins bine daca e din grupul nostru sau de pe traseu. M-am mai apropiat putin si am vazut ca ne iesise in intampinare domnul meteorolog de serviciu (pe varf se afla si un post meteo permanent, unde poti intra sa-ti tragi putin sufletul dupa ce ajungi in sus). Ne-am salutat, ne-am dat mana acolo, iar el ne-a ajutat putin tragandu-ne la ultimul pas de la sfarsitul portiunii nasoale. Foarte dragut din partea lui. Nu stiu ce cauta pe vremea aia la plimbare pe afara, dar poate ca isi facea rondul.
Am ajuns intr-un final la postul meteo in care am intrat prin geamul usii de la intrare - zapada era prea mare ca sa mai incerci sa deschizi usa, asa ca oamenii au sapat o galerie pana la usa si au scos geamul pentru un acces cat mai facil. Imediat cum intri, in dreapta se afla o "camera de oaspeti", unde sa-ti tragi sufletul, cu un bec atarnand din tavan si un calorifer electric in caz ca vrei sa-ti mai incalzesti o manusa. Mi s-a parut impresionant ca si acolo, in motzul muntelui, gaseai curent electric si un loc de odihna dupa acel urcus istovitor. Nu stiu cum e vara, pe vreme buna, dar viforul pe care am urcat noi ne-a secatuit de puteri, asa ca am scos fiecare ce-am avut prin traista - curmale, mere, ciocolata - si am reincarcat bateriile.

Foarte frumos urcusul, dar acum urma coborashul. Pe cat de greu e urcusul, poate mai greu decat atat e coborashul, pentru ca aici orice pas gresit te poate duce mult mai departe decat un pas gresit la urcare. Cand esti cu fata la vale, optiunea de a cadea in fund si a aluneca in neant e mult mai plauzibila decat atunci cand urci cu fata la versant si poti adopta "tactica pisicii" in momentul in care vezi c-o iei usor... Cum vantul nu ne dadea pace si continua sa bata cu incapatzanare, siguranta fiecarui pas nu putea fi garantata in niciun fel. De mai multe ori am fost nevoit sa ma opresc si sa trag un urlet din toti plamanii pentru ca vantul care venea din vale imi lovea partile descoperite de fata (relativ mici ca suprafata datorita cagulei si a ochelarilor), iar durerea ajungea imediat la creier. Am inceput sa si tusesc din cauza aerului foarte rece, iar acum, la 2 zile dupa isprava, se pare ca m-a dat peste cap frigul respectiv. Tusea imi aduce aminte de celebra tuse indiana, din fundul plamanilor, iar capul atarna cam greu la o temperatura usor mai ridicata decat de obicei.

In seara zilei de sambata n-am resimtit decat un usor disconfort, asa ca am decis sa continuam petrecerea de seara trecuta cu niste cantece la chitara carata de mine pana acolo. A fost foarte frumos, cu multa improvizatie si cu multa veselie care s-a tradus a doua zi dimineata printr-o durere de cap care m-a tzintuit acolo la ora 7, cand a venit Dan sa convoace oamenii care doreau sa faca varful si a doua zi. Nu aveam cum, eram prea scurtcircuitat, asa ca m-am bucurat de salteaua mea in continuare. Oricum, ziua precedenta a fost mai mult decat de ajuns. O sa mai vin si alta data foarte probabil, iar muntele nu cred ca pleaca nicaieri, asa ca  e mai bine c-am ramas.
Intoarcerea a fost si ea una epuizanta, dat fiind faptul ca veneam dupa 2 zile de marsh cu rucsac si calabalac, iar pe partia pe care am urcat batea soarele de te storcea pur si simplu. Am transpirat la greu in cele 2 ore de coborash/urcush, iar cand am ajuns la gondola parca am atins Nirvana. Nu formatia, ci starea de bine. Nu mai trebuia sa dam la betze, ci doar sa stam in fund pana jos, cu rucsacii in brate.
Ne-am intors pe acelasi drum pe care am venit, doar ca am intrat in tara pe intuneric de data asta, am vazut ca pe parcurs zapada s-a mai topit, dar din cate am inteles urmeaza zile cu precipitatii. Om trai si om vedea.
Sa ne fie de bine !

Inapoi in tara, la proiectia post-eveniment...

http://www.youtube.com/watch?v=z0Hm9D5_yC4

http://www.youtube.com/watch?v=kHhwblNwgOA

http://www.youtube.com/watch?v=wMwEkzw5j0I

http://www.youtube.com/watch?v=HqxqBTSGrnE
http://www.youtube.com/watch?v=N2AMNGBPaz8&feature=mfu_in_order&list=UL
http://www.youtube.com/watch?v=qPzV0k8E9Ws&feature=related

The long walk home

In ultima dimineata la Calcuta, cerul parca a "plans" mai tare ca de obicei... Parca nu voia sa ne lase - stia el ca dup-aceea nu mai e mult si vom parasi India. Trebuia sa ajungem la aeroport la ora 10.30 (aveam zbor la 12), asa ca trezirea a fost putin mai devreme ca sa putem inghesui in bagaje catrafusele, sa vedem ce nu mai incape, ce depaseste si de ce ne putem lipsi. Eu am renuntat la destoinicul meu sac de dormit, care a venit ca un erou aici (rupt inca din Romania), iar fermoarul va fi probabil refolosit de Zoli pentru a-si face inchiderea husei de chitara - pentru care ii donasem deja blugii vechi si ponositi... L-am lasat pe pat, mi-am luat ramas bun de la Zoli, care s-a trezit si m-a servit dragut cu un biscuit digestiv, am iesit din dormitorul atat de plin de povesti si m-am indreptat cu cei doi rucsaci (am inghesuit geanta foto in Salomonu de 25 l) spre hotelul alor mei. De acolo, la Blue Sky Cafe pentru ultima masa in acel local, iar apoi ne-a asteptat soferul nostru (tocmit de la drumul catre gradina botanica). Am incarcat rucsacii in portbagajul lui plin de rugina, am urcat in acea masinuta de colectie si am pornit-o catre aeroport - 20 km.
Pe drum mi-au tziuit urechile de vreo cateva ori din cauza claxoanelor data la ureche de niste camioane "prietenoase" din trafic, discutiile parca au fost putin mai apasatoare din cauza plecarii, dar asta e...
Am ajuns la aeroport, unde, spre surprinderea noastra, controlul greutatii bagajelor nu a fost atat de minutios ca la zborurile low-cost din Europa (ne-au cantarit toti rucsacii laolalta), doar ca la controlul bagajelor de mana pe Razvan l-au tinut mai mult putin din cauza unei forfecute uitate. Nu i-au confiscat-o pana la urma, dar am pierdut vremea...
Zborul a fost unul foarte confortabil, cu parca mai mult loc la picioare decat de obicei, am zburat deasupra norilor si am vazut si noi soarele (India era toata acoperita de nori cat vedeam cu ochii), iar la aterizare s-a inchis din nou atmosfera sub smogul din Delhi.
De la aeroport am luat un taxi pana in Majnu Ka Tilla, unde ne-am cazat la Yak, un hostel micut, inghesuit, dar cu apa calda si HBO India... Mai toate erau inchise - am inteles ca majoritatea tibetanilor sunt plecati la Bodghaya, unde Dalai Lama si-a tinut ultimul discurs inainte sa iasa din viata politica. Nu prea erau multe de facut, ci doar mancat la Himalaya, stat pe net, iar seara niste filme (la HBO, desigur...).
A doua zi aveam de gand sa ne plimbam putin printr-un bazar ca sa vedem daca nu mai avem pe ce sparge niste bani.
De dimineata, prietenii nostri de la inceputul calatoriei - Marius si Mihaela - ne-au salutat foarte matinal, ei venind din Dharmasala cu autocarul de noapte. Au bajbait putin pana sa ne gaseasca, dar au nimerit-o dintr-a treia incercare. N-am apucat sa vorbim intre timp, pentru ca semnal la mobile mai rarut, iar ei n-au avut curent in ultimele 3 zile din cauza furtunilor de prin zona. Bine ca ne-au gasit...
Am luat un ceai de dimineata, am mancat niste momo - preparat traditional tibetan pe care trebuie sa invat cum sa-l gatesc -, dupa care am mai lungit-o pana la amiaza prin tabara. Dupa pranz, Marius s-a indreptat catre Goa, unde mai sta o saptamana pana cand ii vin niste prieteni, iar noi am luat drumul catre oras in vederea shoppingului stabilit.
Am luat din nou autorisca si metroul, am pierdut vreo 3 ore prin bazar (fara achizitii  notabile), dupa care inapoi in tabara...

Acum urmeaza drumul la aeroport si lungile ore de asteptare.
Cred ca revin din Kiev. Daca nu, de acasa...

going back to the start...

La muzeu si la cantare

Dimineata e din nou innorata, cu mai putine precipitatii, dar fara soare si cu aceeasi mizerie pe strazi. Noroc ca n-avem mult de mers pana la muzeu - e la celalalt colt al strazii noastre. Cica ar fi primul muzeu deschis in India...
Acolo e interzis accesul cu genti, asa ca toate "recipientele" se lasa la intrare. Imi pun aparatul la gat si imi indes obiectivele prin buzunarele vestei, dupa care intram in prima incapere. Plina cu oase si cu substante de ziceai ca am intrat in laboratorul de biologie-chimie din liceu. In fine, aveau de toate, de la trantozaur pana la mamut...
Camerele alternau mai apoi, ducandu-ne prin una bucata istorie indiana cu arme si fotografii, dupa care printr-o aripa asemanatoare cu Antipa noastra, una cu picturi si inca una cu sculpturi si monede. La indieni pana si ursul polar e negru...

Destul de maricel muzeul, iti poti pierde vreo 2-3 ore prin el. Cand am iesit, incepuse in curtea lui interioara un spectacol de papusi - era o expozitie speciala si se dadeau reprezentatii zilnice pentru copii din cate am inteles.
Muzeul ne-a obosit mai mult decat ne asteptam, asa ca am convenit sa ne retragem putin pentru odihna de dupa-amiaza. Eu si Razvan am vrut initial sa gasim un cinematograf cu Misiune Imposibila 4, am zis sa-l vedem totusi daca suntem aici, dar cele de pe langa noi nu rulau asa ceva. Ne-am lasat pagubasi dupa vreo 30 de minute de cautari si ne-am retras la paturile noastre.
Cand m-am trezit, Zoli mi-a aratat noua lui achizitie - o chitara Signature luata cu 500 de rupii de prin apropiere. Nu e rea deloc, suna bine in prima pozitie, doar ca distanta dintre corzi si grif se mareste foarte mult pana-n pozitia a 12a si cam falseaza pe acolo. In plus, corzile erau foarte tari, asa ca un recital prelungit iesea din discutie. El stie sa cante mai bine la muzicuta, dar a vrut sa-si cumpere si o chitara ca sa se mai antreneze prin India cat mai cutreiera. Ii place si lui Johnny Cash si mi-a cantat niste piese de la el, dintre care am remarcat cum i-a iesit Folsom Prison Blues... 10 cu felicitari. Ne-am apucat sa zdranganim prin dormitor, dar pana la urma am decis sa iesim la un ceai in strada. Acolo ne-am pus din nou pe cantat, a mai venit un francez cu chitara, s-au mai gasit un american si un filipinez (cred) care stiau si ei sa cante si uite asa am petrecut vreo 4 ore la coltul strazii cantand ca la Sighisoara, cu lumea strangandu-se buluc la spectacol. Acest mod foarte frumos prin care mi-am luat la revedere de la Calcuta m-a privat insa de cina (peste care am sarit pe nesimtite), asa ca mi-am luat doua banane verzi intru compensare. In lipsa de altceva, merg si alea. Nu sunt inca pregatit psihic sa mananc direct de la bucatarii stradali.
Seara am observat ca ne-am inmultit in camera, aproape toate paturile fiind acum ocupate (aveam o chinezoaica in dreapta si o spanioloaica in stanga), dar n-au fost probleme de spatiu - rucsacii sub pat si urci pe la picioare, asta e...
Icei, prietenul meu chinez, mi-a aratat pe iPadu lui ca m-a inregistrat in timp ce cantam. Da, am zbierat ca de obicei, putin mai gutural decat de obicei din cauza racelii, dar vom vedea ce-a iesit dupa ce ne intoarcem la Bucuresti.
Atat deocamdata - urmeaza somn, bagaje si drumul catre Delhi.

Rock's not dead

Am reusit din nou sa i-o iau inainte soneriei de la mobil, doar ca de data asta am zis sa nu ma agit si sa ma intind mai mult in pat, asa ca am lancezit vreo 30 de minute in care am observat la un moment dat cum se intuneca totul si incepe o ploaie de toata frumusetea, cu rapaiala pe acoperisurile din vecinatatea edificiului nostru ceva de speriat. Interesant - cred ca e prima ploaie in India - am mai prins una in Kathmandu -, dar a durat foarte putin, iar cand am iesit afara aerul nu era cu nimic mai curat, ci doar au mai aparut niste balti noi si putin noroi ca sa ai cum sa te "vopsesti" pe picioare. Cum am trecut la sandale si pantaloni lejeri inca de ieri, mai mare dragul sa te stropeasca cineva cu noroi pe degetele de la picioare.
Am urcat la ai mei in camera de hotel, unde socoteala cu trezitul de dimineata si facutul mai multor chestii a cam dat cu rest... Am mai lungit-o si acolo cu pregatirile matinale, dupa care am luat un mic-dejun decent la acelasi local. Deja chelnerul ne recunoaste imediat si incepe sa mai faca glume cu noi (simpatic), asa ca mai venim pe acolo... De azi am zis ca nu mai cheltui, ma fac econom si nu ma mai bag la toate ciudateniile din meniu. Am reusit sa iau micul dejun in 130 de rupii, vreo 9 RON, asa ca deja se vedeau imbunatatiri fata de cina in valoare de 340 de rupii... Sa vad daca reusesc sa ma incadrez in 300-400 cu toata mancarea pe ziua de azi - n-ar trebui sa fie prea dificil.
Ca lucru inedit, azi am folosit pentru prima data sistemul subteran  de transport in comun al Calcutei. E mai ieftin decat la Delhi, dar am obsevat ca au o singura magistrala (nord-est - sud), curat, cu garniturile de tren putin mai vechi. N-aveam de mers decat vreo 4 statii pana la Palatul de Marmura (Marble Palace), primul punct pe ordinea de zi la vizitat.
Ajunsi in fata intrarii realizam ca pentru a intra e nevoie de aprobare speciala din partea guvernului (ceea ce, bineinteles, nu aveam), asa ca l-am intrebat pe paznic daca se poate obtine de la fata locului. Orice se poate obtine cu o spaga mica, asa ca i-am dat 150 de rupii paznicului, care ne-a indicat ca avem si ghid prin palat - tot asa, cu onorariu pe sub mana. Pana sa intram in palat (un conac in stil european cu coloane mari la intrare si aspect putin prafuit - n-ai cum altcumva in India), am facut o plimbare prin gradina, o adevarata oaza in toata agitatia orasului. Se gaseau acolo, pe langa gazonul frumos ingrijit si arborii subtropicali deja obisnuiti ochiului, numeroase animale salbatice: caprioare, antilope, maimute, papagali, pauni, porumbei samd. Impresionanta aceasta micuta gradina zoologica - chiar nu ne asteptam sa gasim asa ceva in curtea unei "case boieresti".
Dupa preumblarea prin gradina, am intrat in palatul propriu-zis, in care trebuie sa te descalti. Ne-au intrebat si acolo ghizii daca avem aprobare si le-am spus ca nu, da' au inchis ochii si au zis "this way"...
Daca afara ne-a surprins frumusetea si gradul de ingrijire, inauntru ne-a socat bunul-gust de care a dat dovada ctitorul palatului - un bashtan de pe la 1835. Marmura din Italia, candelabre impresionante, oglinzi din Belgia, cristale, statuete, tablouri din toate perioadele, de la renascentisti (aveau chiar si un Rubens), pana la artisti indieni moderni... Foarte mult bun gust si foarte bine alese piesele dupa parerea noastra. Pacat ca nu e permis fotografiatul, dar si asa am reusit sa ne clatim bine ochii pe acolo.
La final, ghidul a costat 300 de rupii, asa ca in total a fost vreo 3 dolari toata distractia/caciula.
Dupa palat am dat o raita pe jos pana la podul vechi peste raul Hoogley, cel mai circulat pod din lume pare-se, iar apoi ne-am indreptat din nou spre metrou.

Cum era ora mesei si eram putin obositi, am intrat intr-un mall local pentru un suc si-o prajitura. Bune, n-am ce zice, dar scump (aproape dublu) fata de un restaurant normal. Mall-ul, in schimb, era foarte inghesuit, fara spatii prea mari.
Dupa gustare am luat metroul vreo 2 statii ca sa vedem sediul guvernului teritorial - am inteles ca e o treaba cu cladirea asta. Intradevar, e impresionanta, dar inchisa accesului publicului. I-am dat roata s-o vedem din mai multe pozitii, iar la un moment dat am facut si o mica oprire la o biserica catolica din apropiere, unde ne-am bucurat vreo jumatate de ora de un concert la pian/orga - repeta un nene niste piese (noi am intrat pe melodia din coloana sonora a filmului Masca lui Zorro - I want to spend my lifetime loving you). In fine, a fost placut si relaxant.

Dupa aceea am luat-o la pas catre casa in ideea sa mai trecem prin numeroasele lor parcuri.

La un moment dat, la o traversare de bulevard, vad eu pe partea cealalta un "mujahedin" de-al lor, un batranel la vreo 60 de ani, cu un pumn in aer gesticuland in directia noastra. Ma uit in spate sa vad daca nu se injura cu cineva si vad ca nu, eram singurii de pe trotuarul de vis-a-vis. Le arat si celorlalti dubiosul, la care Roxana spune ca sigur noua ne face semne, ca atunci cand nu ne uitam la el se opreste. Imi bag preventiv aparatul foto in geanta din fata si ma pregatesc pentru eventualitatea unei dispute verbalo-gesticulare. Dam noi sa traversam, iar pe masura ce ne apropiam de el tataitza se aprindea si mai tare. Cand am ajuns la vreo 5 m de el se apuca sa urle. Lumea de prin jur (vreo 3-4 trecatori) se opresc si se uita. Ei intelegeau ce zice ala, da' noi nu. Ala da sa ne ameninte, se apleaca si ia o caramida de jos... Eh, in momentu' asta se complica situatia. Eram la vreo 3 m de el, dar daca reusea sa tinteasca bine nu era de glumit. Urlu eu la el s-o lase jos, el la mine, dupa care batranu' ma ia la tinta. Ma feresc cat pot, dar tot imi sterge geanta foto (noroc ca mi-a imprumutat-o Tudor pe a lui, ca daca era a mea scoteam aparatu' bucati),  dupa care ma duc la el, il prind de maini si i le ridic in aer. Erau atat de subtiri si de firave incat mi-era si mila sa-l zdruncin. L-am tinut asa imobilizat pana cand am vazut ca se calmeaza, iar Roxana si Razvan au luat-o in pas alert spre dreapta. Omu' a incetat sa se mai agite, asa ca i-am dat drumul. Mare greseala... Trebuia sa il las in grija vreunui trecator, dupa care sa ne continuam drumul. Batranu' mai ia un bolovan si noroc ca ceilalti s-au indepartat indeajuns de mult, ca nu i-a nimerit... Se apuca sa alerge dupa ei, dar Roxana si Razvan erau deja departe, asa ca se opreste. Eu raman pe loc si ii intreb pe ceilalti trecatori ce-avea omu' cu noi. Lumea imi da de inteles ca e nebun. Nebun-nebun, dar daca nu ai reflexe iti poate face o bucurie mare cat o caramida. In orice caz, ideea e ca am gresit cand i-am dat drumul si ca i-am permis sa mai ia si al doilea bolovan. Daca nu aveam noroc, putea sa se sfarseasca cu niste urmari...
Eu l-am ocolit prin stanga, n-am vrut sa-l iau la suturi, ca dup-aia poate sareau si restul in ajutorul lui si ajungeam eu "strainu' violent" in presa locala. Am mers frumos spre casa fara alte incidente, dar am stat sa analizam ce l-a determinat sa ne atace. Concluzia: nu-i placeau fetzele palide.
Pe seara n-am mai facut nimic notabil, ci doar am mancat si ne-am retras fiecare pe la cazarile proprii.
La mine in dormitor m-am intalnit cu Josef, care isi incerca mandru noile achizitii - niste catrafuse de marca luate cu reducere 80% de la un hotel din apropiere: Armani, Dolce&Gabbana si nu mai stiu ce (vreo 60 de euro in total). Interesanta ideea de budget-travel a lui. Mi-a spus dupa aceea ca a doua zi are de gand sa mearga la cinema la Mission Impossible 4 si m-a intrebat daca nu ma intereseaza si pe mine. Nu era o idee rea, dar i-am spus ca de dimineata avem in plan sa vizitam muzeul lor national si l-am invitat si pe el. A dat putin in retragere si m-a intrebat cat costa, daca nu-i scump. I-am spus ca e 150 de rupii (3 dolari), iar el a spus ca e prea mult. "Da' 60 de euro pentru niste haine nu sunt prea multi bani ?" Desigur, n-a raspuns. Chiar nu mai am nimic de comentat in legatura cu Josef, asa e el...
Mai tarziu a venit si Zoli, dar era rupt din cauza unei raceli enervante - agravata probabil la filmarile de aseara. Mi-a spus ca si acolo s-a intalnit cu o romanca stabilita la Calcuta, maritata cu un indian parca, si s-a declarat surprins cu cati romani s-a intalnit in ultima vreme. De vreo 2 luni, de cand era la Calcuta, intalnise un ungur, un polonez si o ucraineana (de prin zona noastra), dar niciun roman. Acum, dintr-o data, 4 romani get-beget - e ceva...
De ajuns pentru azi, maine mergem la muzeu.

Azilul de noapte

Am considerat de cuviinta sa fac un post aparte cu cea mai animata camera in care am stat pana acum in India. Daca treci cu vederea detaliile importante, e chiar draguta...

incepem cu baia numarul 1 - cea la care curge apa, merge si vasul de WC cu tzaraita si exista galeata de intrajutorare (pe langa dusul cu apa rece functional disponibil doar in aceasta baie)

continuam cu baia numarul 2, mai mult decorativa, cu apa functionand doar la chiuveta, dar fara accesoriul esential al baii cu numarul 1 - galeata. aici nu merge deloc vasul de WC...

urmeaza camera propriu-zisa, cu patul meu (nr.4) acoperit cu sacul de dormit de culoare inchisa...

Acea retea complicata de sfori, trebuie sa recunosc, ii confera un farmec aparte. Fara ea, camera n-ar mai fi un dormitor ca la carte...
Acele ventilatoare imense din tavan, cand pornesc, suna ca niste turbine Francis la turatie maxima si ridica tot praful din camera. Vara cred ca sunt foarte utile, dar deocamdata temperatura e decenta.
Inca 2 nopti si trebuie s-o parasesc. Sa speram ca pana atunci o sa mai incite totusi la niste povestiri interesante...

La gradina botanica

Trezirea se face foarte devreme la dormitor. Nu stiu sa spun daca de vina e faptul ca suntem mai multi in acelasi loc si apar zgomotele matinale (foshnete de pungi si mers la baie) sau daca somnul necesar in acest loc e mult mai scurt decat intr-o camera normala. In orice caz, ideea e ca ma trezesc normal, fara prea mari greutati, cu mult inaintea alarmei mobilului. Problema in dimineata asta e ca m-am trezit mult mai ragusit si mai plin de secretii nazale decat in mod obisnuit. Nu mi-a fost frig, dimpotriva, dar poluarea asta te face sa tusesti si sa-ti suflii nasul non-stop.
Am uitat sa spun ieri ca minunatia mea de cazare (hotel Maria) are si terasa. Ce-i drept, nu e mare branza, vederea dand intre alte blocuri, iar sus nu gasesti decat un hamac si inca o camera "budget", dar tot ma duce cu gandul la Agra, unde peste tot erau "Roop Top views" (ei nu pot sa pronunte F-ul, deci e "Roop").
Revenind la ziua a doua de Calcuta, trezirea s-a facut intr-un mod linistit, dar cand am ridicat eu capul de pe perna nu mai eram prea multi in camera - numai eu, Josef, vreo 2 chinezi si Zoltan (romanashul cunoscut aseara). Dupa cum ne fu vorba, ramasese sa bem un ceai impreuna, dar la 9.30 trebuia sa ma intalnesc la micul-dejun cu Roxana si Razvan. I-am zis ca putem bea un ceai, dar dup-aceea il invit si la masa cu noi, unde nu cred ca ceilalti doi se vor supara. Cum el calatoreste pe un buget foarte redus, prima lui intrebare (logica de altfel) a fost daca e scump acolo unde mancam... Am stat putin sa ma gandesc, dar raspunsul n-avea cum sa nu fie da. O supa e vreo 65 de rupii (1 euro), iar el are vreo 150 de rupii buget de masa pentru toata ziua. I-am spus ca il invit eu fara niciun fel de problema, iar costul il acopar - n-avea cum sa fie prea mult, iar ca sa ajung la pretul camerei de hotel a celorlalti doi trebuie sa consum in compensatie... In fine, nu era mai mult de 10-12 RON un mic-dejun.
Zis si facut, am baut un ceai cu care a facut cinste el la coltul strazii (ceai cu lapte - se pronunta tcheai) - se bea din niste cescute de ceramica pe care la final le pui jos, langa bancuta pe care se bea -, dupa care am mers la restaurant. Tot in locul nostru inghesuit, unde abia ai loc printre scaune, iar cand se aglomereaza abia se mai misca si chelnerii, unde i-am gasit pe Roxana si Razvan. Au fost si ei placut surprinsi sa mai intalneasca un semi-vorbitor de limba romana (Zoltan nu-si gaseste toate cuvintele in romana, asa ca atunci cand nu mai are vocabular o da pe engleza - doar e prof cu masterat...) si am pornit o discutie despre drumul lui prin lume, despre calatorii samd. Ne-a povestit mai pe larg cum prima lui expeditie transfrontaliera de lunga durata a fost in Muntii Apalache din SUA, vreo 6 luni de zile cu rucsacul, dupa care a inceput sa cutreiere lumea. Ne-a dat de inteles ca daca esti profesor de engleza usile se deschid mult mai usor, in Asia cel putin fiind o mare cerinta pentru asa ceva. El calatoreste din banii facuti pe ici pe colo, deocamdata mai avand fonduri pentru inca vreo luna. Apoi se va duce in Nepal pentru cateva luni sa predea pentru masa si casa, iar dupa aceea se gandeste sa se angajeze in China pentru vreun an, dupa care sa o ia din nou la pas - acolo salariul e de vreo 2.000 de dolari pe luna si iti mai pot oferi si masa + cazare uneori. Daca strangi vreo 5-10.000 de dolari, stai linistit un an-doi cu burta la soare prin toata Asia (sau lumea a treia in general). Dupa China si estul Asiei are de gand sa mearga spre Africa. Multa bafta, ce sa zic... Noroc cu diploma de profesor de engleza (acu' stateam si eu sa ma gandesc daca ar fi tarziu sa ma apuc de facultatea asta), dar cica oricum te poti angaja prin Asia daca esti vorbitor nativ - multi profesori de-ai lor fiind "prin zona" cu engleza. Nu sunt nativ, dar poate ma ajuta accentul, ramane de vazut...
Am mai povestit de una, de alta, dupa care ne-am despartit - noi in ideea ca mergem la gradina botanica din localitate, el ca mai are niste treburi in timpul zilei, iar de la ora 18 are o filmare pentru un film indian impreuna cu un prieten englez (intalnit pe strada dupa ce am mancat). N-am inteles exact cum au fost selectionati si ce roluri au, dar ideea e ca se vor mai distra putin si ei cu fetzele lor "palide" prin acel film bollywoodian. Pe o straduta laturalnica mi-a aratat si locul unde mananca el cu 70 de rupii de isi umple burta. E mic, nu foarte stralucitor dpdv al curateniei, dar cum e mai tot timpul plin cu indieni ganganiile n-au cum sa-si depuna destul de repede ouale in mancare...
Dupa ce ne-am despartit de Zoltan, am luat drumul gradinii botanice cu un taxi - altfel aveam de ales traficul lor in comun, in care uneori se circula tinandu-te de bara scarilor de acces - cu care ne-am inteles ca va fi 400 rupii dus-intors (cu soferul asteptandu-ne acolo vreo 3 ore cat sa ne plimbam). La ei e mai convenabil sa te astepte pana iti termini treaba, dupa care sa te aduca inapoi. Ala e un client sigur, bani pe care nu-i pierzi. Pe noi nu ne deranjeaza, ci ne scuteste chiar de o grija - aceea de a mai cauta si negocia un alt taxi. Apropo de negociat, in Calcuta nu prea se practica treaba asta. Nici la taxiul asta nu prea am avut ce negocia, omul nelasand nici macar un 50 de rupii ca de la obraz. Oricum masinile sunt putin mai scumpe decat autoricsele, dar ideea in sine de negociere e neclara pe aici. Si preturile mai sunt uneori afisate pe strada la articolele de imbracaminte sau alte prostioare colorate, lucru nemaiintalnit in India pana acum decat in supermarketuri.
Ca sa ajungi la gradina botanica trebuie sa traversezi podul nou (cel vechi fiind cel mai aglomerat din lume din cate am citit - 100.000 de vehicule il tranziteaza zilnic), care costa 10 rupii. Soferul nu ne-a spus de taxa asta de pod ca trebuie sa o platim tot noi, dar i-am dat pana la urma, n-am stat sa negociem la bariera de iesire ca ne claxonau masinile din spate.

Ajunsi la gradina, si acolo era o taxa de parcare, dar soferul mi-a spus ca o sa mearga mai in spate sa parcheze ca sa nu plateasca asta. I-am luat numarul taxiului ca sa stiu dupa ce ma uit si ne-am dat intalnire la 15.30, cand preconizam ca vom iesi.
Am intrat in gradina lor botanica, dar ce ne-a surprins neplacut e ca n-ai voie cu sticle de plastic... Trebuie sa cumperi un recipient special de la poarta in care sa-ti versi lichidele de le porti cu tine. Din punctul nostru de vedere, e doar un alt mod de a-ti mai fura niste bani aiurea, dar am zis ca n-are rost sa ne certam cu ei la poarta, asa ca am aruncat sticla de apa pe gat(continutul)si la gunoi(recipientul), dupa care am intrat in cautarea faimosului Bananyan Tree (nu banana-tree), a saptea minune a Asiei sau ceva de genu'. Urat de tot la gradina lor botanica e ca mizerie se gaseste peste tot. Ei nu au nici macar acolo conceptul de curat, resturi de ambalaje fiind peste tot. E adevarat, PET-uri nu prea erau, dar jeg mult in rest.
Bananyan Tree-u respectiv e, de fapt, un copac cu foarte multe radacini aeriene care au reusit sa se infiga in pamant creand astfel o retea de ramificatii unitara - e acelasi copac, dar care da impresia unei mici padurici. Foarte interesant daca stai sa te gandesti si sa observi modul in care planta s-a orientat catre pamant cu radacinile respective si cum a reusit sa creeze un spatiu realmente unitar.

Ce ne-a surprins din nou neplacut a fost faptul ca exact langa acest Bananyan Tree, mandria parcului, se afla gardul de delimitare, iar dupa el o sosea cu nu stiu cate benzi. Nu te puteai bucura in liniste si curatenie atmosferica de copacul asta, ci trebuia sa mai inghiti sutele de kilograme de poluanti atmosferici din vecinatate. In fine, de flagelul asta nu cred ca va scapa India niciodata...

Dupa ce-am mai batut aleile si ne-am odihnit putin pe niste busteni taiati pe acolo prin gradina botanica, am iesit sa ne-ntalnim cu soferul nostru, care ne astepta la vreo 50 m de intrare. Urcam noi, la care soferul imi intinde o foicica cu pretul parcarii - 30 de rupii. M-am uitat putin la el ca si cum n-as fi inteles afirmatia lui si l-am mai intrebat o data ca sa vad ce reactie are. Mi-a spus ca e de datoria clientului sa plateasca toate taxele, el e doar soferul. Eram pe punctul de a ma da jos din taxi si sa iau altul, dar am zis sa stau sa-l lamuresc ca nu e asa cum zice el. Da-i si explica-i ca nu e treaba noastra unde si-a parcat el masina, ca noi ne-am inteles ca-i dam 400 dus-intors si atat, nu 450 cu tot cu taxe, nu nimic... A durat vreo 3-4 minute pana a-nteles omul, dar pana la urma si-a cerut scuze si a inteles ca el e de vina ca nu ne-a spus ca mai sunt si alte taxe. In fine, dup-aia se simtea prost si a tinut sa-si mai ceara scuze de vreo 2 ori pe drumul de intoarcere ca nu ne-a spus de taxele respective. N-am avut ce sa-i spun decat ca pentru urmatorii clienti sa retina treaba asta si sa le spuna de la bun inceput. Nu stiu daca va lua aminte, dar nu mai e treaba mea. Daca veniti pe aici, fiti sigur si intrebati soferii daca in pretul negociat intra toate taxele de pod si parcare, altfel s-ar putea sa pierdeti si voi ceva timp cu ei explicandu-le ce v-ati inteles.
Ne-am intors obositi dupa plimbare, asa ca dupa-amiaza Razvan si Roxana au pus bila pe 5 vreo ora, iar eu m-am retras sa mai documentez calatoria la mine in camera. A ramas sa ne-ntalnim la un internet cafe, unde am si postat ce am scris in camera. Interesant la cafeneaua asta era ca intrai descult, trebuia sa-ti lasi incaltamintea la usa. Treaba cu bordeiele si obiceiurile...
Dupa repriza de surfarit am mai umplut putin matzu pentru seara si ne-am retras la odihna. Din camera mea plecase englezul, asa ca am ramas numai eu, vreo 4 chinezi, Zoli si Josef, despre care am aflat ca n-are decat liceul terminat... Deja nu ma mai mira modul lui de gandire atat de mult. Noroc cu un chinez, Icei, cu care m-am conversat mai mult in seara asta. Mi-a povestit ca el invata momentan la Hong Kong, dar ca e de undeva de la sud de Shanghai. L-am descusut putin in legatura cu Hong Kong-ul, unde ma bate gandul s-o tai in viitorul apropiat, iar el m-a lamurit ca e foarte frumos, nu are criminalitatea de-o vedem noi in filmele cu Van Damme si ca e chiar dragut, cu chestii ieftine destul de multe (chinezarisme). Ramane de vazut cum ajung acolo...
Dupa ce mi-a povestit el despre locurile prin care se preumbla momentan, ne-am apucat sa discutam despre Europa, despre Romania si limba romana, iar eu i-am tinut putin un curs de fonetica latina - am facut paralele intre franceza, italiana si romana ca sa-si dea seama cat de mult seamana intre ele. I-am spus si ca romanii inteleg mai degraba celelalte natii decat viceversa, iar asta l-a facut sa se gandeasca daca n-ar fi o idee rea sa se apuce de romana. Ma intrebase ce limbi ar trebui sa stie daca vine sa viziteze Europa... I-am spus ca in afara de engleza, daca vrea musai sa invete o limba latina, sa puna burta pe franceza. Mi s-a plans ca e prea grea si il cred ca e pentru un asiatic ca el, dar c'est la vie...
Destul si pentru ziua respectiva, asa ca am dat stingerea si urmeaza a treia.